Istoria muzicii

 

     Referatul acesta este facut pentru educatia muzicala Studiul istoriei muzicii universale și românești este considerat fundamental în însușirea și înțelegerea principalelor stiluri muzicale, în crearea și îmbogățirea culturii artistice teoretice și practice a studenților. Alături de celelalte discipline muzicale, studiul istoriei muzicii are un caracter informativ – de acumulare de cunoștințe, dar mai ales formativ. În această ultimă postură, cunoașterea epocilor, perioadelor, etapelor, stilurilor muzicii universale, îndeosebi europene și românești, creează studentului viitor profesor sau interpret posibilitatea de a distinge trăsături esențiale, valori ori nonvalori în cadrul fenomenului muzical istoric și actual. Studierea acestei discipline cuprinde prelegeri teoretice, audiții muzicale cu ajutorul aparaturii audio și video, participări la concerte, parcurgerea unei bibliografii, redactarea de referate și lucrări, analize muzicale.
  Muzica preistorica

Datează din paleoliticul mijlociu și constă în lovituri între pietre, lemne sau orice alte obiecte uzuale. Au fost concepute și imnuri de slăvire, din urlete și dansuri.

Astăzi, aceste forme de manifestare sunt privite oarecum sceptic deoarece ele erau limitate la sunete precare și destinate mulțumirii zeilor.

Muzica neolitică se cânta în temple păgâne iar cea laică de către doicile copiilor. Cu toate că nu există dovezi scrise, s-au găsit numeroase piei și mai târziu documente desenate cu instrumentele preistorice.

Treptat, această muzică s-a dezvoltat ajungând la muzica antică puțin celebră și cunoscută în ziua de azi.

Muzica in antichitate

Originile artei muzicale trebuie căutate în îndepartata istorie a omeniri.Ca arta sonora poate fi considerata abia in momentul în care sunetele sunt conștient organizate,reflectand un anumit grad de evoluție în spiritualitatea omului primitiv.Astfel,omul devine creator de artă în momentul în care ajunge să stăpâneasca gândirea și vorbirea articulată. Primele practici de natură artistică sunt legate de procesul muncii, în colectiv,când apar comenzi ritmate, strigăte sau chemări, ingânări sau imbărbătări etc., mai apoi ca forme evoluate de magie, rituale, incantații, când elementul melodico-ritmat este alăturat dansului si cuvântului, formand astfel o artă sincretică ce s-a desfășurat pe o lungă perioadă de timp.

                               

                                               

Stresul

    Stres, sau stress, reprezintă sindromul de adaptare pe care individul îl realizează în urma agresiunilor mediului; ansamblu care cuprinde încordare, tensiune, constrângere, forță, solicitare, mobbing.

Pornind de la conceptul de stres, menționăm că termenul aparține lui Hans Hugo Bruno Selye care consideră că stresul se leagă de sindromul de adaptare reacția la stress pe care individul îl realizează în urma agresiunilor mediului. Hans Selye definește stresul ca ansamblu de reacții al organismului uman față de acțiunea externă a unor agenți cauzali (fizici, chimici, biologici și psihici) constând în modificări morfo-funcționale, cel mai adesea endocrine. În cazul în care agentul stresor are o acțiune de durată vorbim de sindromul general de adaptare care presupune o evoluție stadială.

Stadii clinice

Primul stadiul este cel al reacțiilor de alarmă și are două subetape:

• faza de șoc, când pot apărea hipertensiune și hipotermie.
• faza de contrașoc, când organismul individului realizează o contracarare a simptomelor din faza de șoc și are la bază răspunsuri de tip endocrin. Acest stadiu este caracteristic perioadei copilăriei când rezistența biologică este foarte scăzută.

Stadiul al doilea este cel de rezistență specifică (revenire), când după primul contact cu agentul stresor organismul se adaptează, comportamentul individului fiind aparent normal, persistând modificări specifice stadiului anterior, în special de la faza de contrașoc. În plan ontogenetic, acest stadiu corespunde maturității, când individul are o rezistență bună, fiind posibilă adaptarea la aproape orice tip de stres din mediu.

Stadiul al treilea este cel de epuizare (aparține bătrâneții) când scad aproape toate resursele adaptative ale organismului. Adaptarea nu se mai menține din cauza scăderii reacțiilor de tip vegetativ. Apar vădit consecințele negative ale acțiunii îndelungate a acestor mecanisme neurovegetative.

Caracteristicile stresului

Orice tip de stres apare pe fondul adaptării permanente a organismului la mediu când se poate produce un dezechilibru marcant între solicitările mediului și posibilitățile de răspuns reale ale individului. Adaptarea presupune păstrarea integrității organismului care este în permanență amenințată de agenții stresori de toate tipurile. În plus adaptarea presupune realizarea unui echilibru dinamic cu mediul. Stresul apare în momentul când acest echilibru al adaptării se perturbă. Această perturbare este reversibilă. Stresul reprezintă, după Landy, un dezechilibru intens perceput subiectiv de către individ între cerințele organismului și ale mediului și posibilitățile de răspuns individuale.

În funcție de natura agentului stresor, stresul poate fi psihic, fizic, chimic și biologic. În funcție de numărul persoanelor afectate, stresul poate fi individual sau colectiv.

Design vestimentar

Designul vestimentar este una dinartele aplicate special dedicate designului hainelor și accesorilor.

    Charles Frederick Worth

Primul designer vestimentar, care nu a fost doar un simplu croitor de haine ci creatorul conceptului și al noțiunii de couturier a fost, fără îndoială, Charles Frederick Worth (1826 - 1895), un englez carea prosperat în Paris, fiind considerat La Pere (The Father) de (of) Haute Couture.

Înainte ca acest negustor de haine (în engleză, draper) să-și fi creat propria samaison couture (casă de modă) în Paris, designul și realizarea concretă a îmbrăcămintei era creația unui număr mare de croitorese anonime, iar așa-zisa modă era copiată după hainele purtate la casele regale.

Succesul incontestabil al lui Worth s-a bazat pe puterea de convingere a acestuia care știa să impună clienților săi ce să poarte, în loc de a asculta și executa ceea ce aceștia doreau sau ar fi dorit să poarte. Datorită succesului său de neegalat până la idea sa revoluționară, clienții săi erau în situația nu numai de a purta haine deosebite de cele obișnuite, realizate la House of Worth, dar și de a fi mândri de a purta haine având o anume marcă specifică.

De fapt, House of Worth a avut o existență incredibil de lungă în lumea din ce în ce mai aglomerată și mai competitivă a haute couture, existând mult după moartea fondatorului acesteia din 1895 și ieșind din arena designului vestimentar doar în1952, când a fost închisă de stră-stră-nepotul lui Charles Frederick Worth.

    Paul Poiret

Paul Poiret, fostul ucenic al lui Worth, pentru care a repurtat niște succese majore în moda timpului, și-a deschis propria sacasă de mode în 1904, fiind unul dintre acei remarcabili designeri vestimentari care a știut să armonizeze stilurile Art Nouveauși Aestheic Dress cu moda Paris-ului și cu cerințele clienților săi. Creațiile sale timpuri, realizate în maniera Art Deco, alături de invențiile sale în domeniul lingeriei feminine intime au fost puternic și rapid îmbrățișate de toate femeile, pentru că erau realizarea practică a ceea ce Poiret teoretizase, eliberarea trupului femeii de constrângeri.

După deschizătorii de drumuri, Worth și Poiret, apariția unor couturieri ca Jean Patou, Madeleine Vionnet, Mariano Fortuny, Jeanne Lanvin, Coco Chanel, Main Rousseau Bocher, Elsa Schiaparelli, Cristóbal Balenciaga și Christian Dior a făcut parte din dezvoltarea normală a perioadei "clasice" a designului vestimentar.